Astăzi se împlinesc 29 de ani de la debutul celui mai sângeros eveniment din istoria României post-decembriste: mineriada din 13-15 iunie 1990. A fost un episod rușinos și întunecat din trecutul recent, încă învăluit în controverse și neclarități cu privire la gradul de implicare a autorităților statului într-un conflict care a presupus înăbușirea protestelor pașnice din Piața Universității din București de către minerii aduși din Valea Jiului. Nici acum nu se știe cu certitudine numărul victimelor rănite și omorâte de mineri, vizați fiind cei considerați „intelectuali” (chiar dacă doar purtau bărbi sau ochelari). Ceea ce este cert este că momentul a însemnat debutul unui deceniu pierdut, cu o țară aflată într-o parțială izolare diplomatică și cu investitori reticenți în a salva falimentara economie ceaușistă.
După revoluția din decembrie 1989, noul Front al Salvării Naționale (în fapt, Partidul Comunist Român cu o altă denumire) a fost înregistrat ca partid politic, ceea ce a stârnit mișcări de protest din partea societății civile, care dorea lustrația clasei politice, adică scoaterea din viața politică a nomenclaturiștilor și a colaboratorilor cu regimul comunist. Începând cu 28 ianuarie 1990, Piața Universității din București a devenit „kilometrul zero” al democrației, o adevărată bulă de oxigen într-un stat sufocat de ororile ceaușiste, comparabile cu cele din Coreea de Nord. Întâi, mii, iar mai apoi, zeci de mii de oameni s-au confruntat cu minerii aduși din Valea Jiului, cu ajutor din partea instituțiilor statului, pentru a le suprima proaspăt câștigatul drept la liberă exprimare. Nici despre mineriadele din ianuarie și februarie 1990 nu știm foarte multe lucruri, însă beneficiarii mișcărilor de trupe au fost, neîndoielnic, câștigătorii alegerilor din mai 1990, anume FSN și Ion Iliescu.
Pe 13 iunie 1990, după multe luni de proteste continue și după câștigarea alegerilor, puterea a decis să închidă gura societății civile, apelând, pentru a treia oară, la mineri și folosindu-se de televiziunea națională (TVR – singura companie de televiziune din România de atunci) pentru a pune într-o lumină proastă protestatarii. Nimeni nu știe de ce nu s-a apelat la autoritățile de ordine publică, însă baia de sânge rezultată a fost considerată de președintele țării, Ion Iliescu, un moment de vitejie din partea minerilor, care ar fi salvat democrația de „elemente legionare”, fără să prezinte până în ziua de astăzi dovezi în acest sens. Unele surse ar spune că există morminte nemarcate cu studenți omorâți și că numărul decedaților s-ar apropia de 100. Însă, după aproape 30 de ani, justiția română nu a elucidat ceea ce s-a întâmplat și nu a condamnat autorii acestui episod rușinos din istoria noastră.
După 15 iunie 1990, a urmat o perioadă de izolare diplomatică, de continuă hărțuire a partidelor de opoziție, dar și de agravare a condițiilor de trai, ceea ce a dus la nașterea diasporei, cu un număr estimat de trei până la șapte milioane (depinde de sursă) de cetățeni nevoiți să părăsească România. Abia după 1996, când a avut loc prima tranziție de putere, democrația a început să renască pe meleagurile noastre și a durat încă mai mult până societatea civilă a recăpătat curajul de a se exprima liber în stradă. Suntem în 2019 și, deși momentul iunie 1990 ni se pare îndepărtat, altfel ar fi evoluat România cu un guvern post-decembrist cu adevărat democratic și este neapărată nevoie de un aport al puterii judecătorești în a face dreptate victimelor (prea multe anonime!). Să nu uităm de familiile nenorocite de efectele mineriadei și de cât rău ne-a făcut, la nivel de țară, acest episod sinistru!
Autor: George Alexandru Costan
Sursa foto: evz.ro
