„Mamaliga nu explodeaza”.
Așa suna un clișeu care a circulat mulți ani în România și în afara ei legat de români, clișeu care n-ar fi o surpriză să aflăm că a fost confecționat în laboratoarele Securității, în scopul descurajării românilor să încerce vreo revoltă împotriva dictaturii mafiei comuniste instalată de ruși după ocuparea sovietică a țării. Mulți români au preluat acest dicton împreună cu multe altele de același gen, cum ar fi „asta e situația, n-avem ce face” etc. Aceste vorbe se voiau a induce o stare de supunere a românilor față de autorități, însă preluate de străini deveniseră o etichetă a lipsei de curaj a națiunii noastre. Puținii români care reușeau să ajungă într-un fel sau altul în lumea liberă încercau un sentiment de jenă în fața acestei declasări de care națiunea noastră avea parte. Numai că cei mai mulți dintre fugarii care reușeau să părăsească cu riscuri mari România între anii 1970-1990 nu știau să explice un fapt istoric foarte evident: ca să se ajungă la această stare de noncombat național a fost nevoie de zeci de ani și de sute de mii de morți, răsfirați pe întregul cuprins al României. Un adevărat genocid.
Inceputurile comunismului in Romania
Când au intrat rușii în țară în 1944 au căutat să-și găsească oamenii racolați și finanțați de Internaționala Comunistă condusă de la Moscova. Și i-au găsit în închisori, unde fuseseră adunați după desființarea legală a Partidului Comunist Român ca partid politic. Erau o mână de oameni, iar populația României era nu numai indiferentă față de ei, ci era dea dreptul ostilă acestor trădători care urmăreau punerea în practică a intereselor Moscovei în țara noastră.
Din cauza asta rușilor le-a fost foarte greu să-i impună la conducerea României și ca să reușească acest lucru au folosit toate metodele posibile.
În primul rând s-au bazat pe cele mai declasate elemente ale societății, oameni care neam de neamul lor au fost niste sărăntoci și niște leneși în comunitățile lor. Așa s-a ajuns ca în sate de gospodari harnici și bogați să fie instalați ca primari bețivii satelor, cei mai leneși și mai saraci oameni ai comunității. În al doilea rând au hotărât anularea independenței economice a românilor prin confiscarea proprietăților industriale și agrare.
Nationalizarea
Acest lucru s-a făcut prin naționalizarea principalelor mijloace de productie din 11 iunie 1948 și prin colectivizare. În felul acesta cetățenii României au juns dependenți de statul comunist. A fost echivalentul momentului în care unui reținut i se iau cureaua și șireturile de la încălțăminte și e introdus în celulă. Evident că în aceste condiții populația s-a revoltat, drept pentru care s-a trecut la a treia metodă de impunere a conducerii comuniste obediente rușilor și anume teroarea. Proprietarii de mijloace de producție și de pământ au fost declarați burghezi nesățioși și chiaburi lacomi și s-a început o campanie dură de persecutare a lor, având două scopuri, unul de a înfrânge dorința de independență a celor care se opuneau regimului și al doilea de a băga frica în cei care ar fi vrut să se opună în continuare noilor autorități.
Pentru asta sute de mii de gospodari și oameni cu spirit de inițiativă și tendințe de independență au fost închiși, torturați și uciși în așa zisa mișcare de reeducare dintre anii 1950-1965. În această perioadă mare parte din elita postbelică a României a sfârșit în închisori și lagăre de exterminare denumite pompos lagăre de reeducare, puțini reușind să scape din aceste centre ale terorii, marcați pe viață de cele prin care au trecut. Și în paralel sute de mii de cetățeni cu oarecare trecere în rândul membrilor colectivității în care trăiau au fost uciși la margini de pădure sau în mijlocul curții în care locuiau, pentru a deveni exemple pentru cei care ar fi vrut să se răzvrătească împotriva noilor stăpâni aduși la putere de teroarea roșie a sovieticilor. Așa s-a ajuns ca după anul 1965 comuniștii să aibă curajul de a-i elibera pe ultimii supraviețuitori ai terorii comuniste de după razboi, siguri fiind că orice urmă de opoziție a fost curmată definitiv.
Evident că în aceste condiții românii deveniseră o națiune extrem de marcată de cele prin care au trecut, în timp ce guvernarea comunistă, la adapostul forței represive a Securității, își impunea fără jenă intersele pe întreg cuprinsul țării. Numai că și în aceste condiții au fost persoane sau grupuri de persoane care nu s-au lăsat itimidate de forța represivă a guvernării comuniste. Un asemenea episod l-a constituit și mișcarea numită ulterior 15 Noiembrie.
Încă din anul 1975 Ceaușescu a început să ia o serie de măsuri în vederea transformării României într-o feudă bogată și prosperă de sub conducerea sa. Visurile faraonice și paranoice ale unuia dintre cei mai iresponsabili conducători din istoria României erau pe de-o parte să devină independent de rușii de care se temea cumplit, iar pe de alta parte să fie primul reprezentant al unei dinastii de conducători aidoma celor din Coreea de Nord, de unde s-a și inspirat dealtfel. În acest sens la adăpostul sistemului piramidal militarizat pe care il conducea a contractat o seri de împrumuturi de la bănci din Occident și s-a apucat să industrializeze așa cum știa el, adica haotic, România. Sume uriașe de bani au fost cheltuite aiurea în investitii costisitoare și inutile, în timp ce subalternii lui plini de frică îl ascultau orbește și-i puneau în practică ordinele nesăbuite. Frica de ruși s-a concretizat în investiții așa zis strategice, cum ar fi canalele de irigații din Bărăgan, care erau de fapt obstacole împotriva înaintării tancurilor dinspre Bulgaria, sau construcția de elemente ale industriei grele în mai multe zone ale țării, pentru ca în eventualitatea în care o parte a teritoriului ar fi capturat de inamic obligațiile producției de război să fie preluate de combinatele rămase libere. Așa s-a ajuns să existe combinate de utilaj greu și la Iași și la București și la Timișoara etc. Tot în această idee a fost construit și Transfăgărășanul, care avea rolul de a permite armatei române să se retragă de-o parte sau de cealaltă a munților în caz de primejdie. Toate culminând cu celebra Casă a Poporului, construcție megalomană și costisitoare, facută într-o perioadă de mari lipsuri pentru populație, care avea rolul de deveni un centru de coordonare și de rezistență militară ceaușistă în caz de primejdii de orice fel.
Lucrurile n-au mers chiar cum și-a închipuit el și rușii au început să facă presiuni serioase asupra dorinței lui de independență, drept pentru care începând de prin 1982 a pornit un program de reducere a cheltuielilor de orice fel, populația fiind nevoită să îndure lipsuri de neimaginat la mai bine de trei decenii de la război. Aprovizionarea cu alimente a început să fie din ce în ce mai redusă, s-a instituit obținerea produselor de primă necesitate pe cartele, raționalizându-le ca în perioada războiului, totul culminând cu raționalizarea elementelor de confort ale populației, adică a curentului electric și a agentului termic necesar încălzirii și preparării apei calde. Nivelul de trai a scăzut la o cota inimaginabilă, starea de nemulțumire a populației devenind din ce în ce mai crescută. Pe acest fond a avut loc și explozia mămăligii la 15 noiembrie 1987.
Cum a fost se știe. Muncitorii de la schimbul de noapte dintre zilele de 14 și 15 noiembrie 1987 din Întreprinderea de Autocamioane Brașov au aflat că li s-a plătit doar jumătate din salariul pe care trebuiau să-l primească, măsură accidentală dealtfel, fără nici o conotație specifică. Pentru că a doua zi era zi de alegeri locale au hotărât ca să nu mai rabde astfel de măsuri abuzive și au încetat lucrul, informându-i pe conducători de acest fapt. Din frica față de guvernarea comunistă și conform teoriei că mămăliga nu explodează și că lucrurile se vor calma aceștia nu au luat nici o decizie, astfel încât nemulțumirea angajaților a tot crescut, iar când au venit cei de la schimbul următor, cu toate că era duminică, nemulțumirea s-a transmis și acestora. Iritați o parte dintre angajați au hotărât să meargă în centru, la sediul organelor de conducere administrativă, pentru a-și cere drepturile. Pe drum manifestația s-a transformat într-o manifestație de defulare a locuitorilor orașului întâlniți în cale, astfel încât dacă la început au plecat de la Întreprinderea de Autocamioane un număr redus dintre protestatari, pe drum rândurile li s-au îngroșat permanent, astfel încât au ajuns în fața sediului Consiliului Județean de atunci câteva sute de manifestanți ostilizați. În asemenea condiții se știe că o mulțime furioasă are tendința de a se autocombustiona, astfel încât s-a ajuns la scene de distrugere de bunuri și de agresare a angajaților care păzeau sediul oficial.
După care a urmat represiunea.
Măsurile au fost destul de controversate. Cei depistați că au fost inițiatorii acțiunii au fost bătuți ca în centrele de detenție din anii terorii comuniste, iar apoi împreună cu familiile lor, care nu i-au părăsit cu toate că li s-a propus insistent acest lucru, au fost trimiși cu domiciliul forțat în alte centre industriale, instituindu-se asupra lor un control permanent și șicanator. Regimul nu a luat nici o măsură de îmbunătățire a vieții cetățenilor, bazându-se pe forțele pe care se sprijinea, astfel încât revolta de la Timișoara din anul 1989 nu a fost luată în serios până în ultimul moment.
Autor: Petrisor Tudor, membru USR Brasov.
